Teatrul de animaţie? Câte puţin din tot ce îl pasionează pe Gavril Siriteanu…

PUPPETS BLITZ

 Perindările între grafică, pictură,
sculptură sau arte monumentale aveau să îl urmărească și după admiterea la
facultate, mărturiseşte Gavril Siriteanu. Mereu era ceva nou de explorat, de
învăţat… Întâlnirea cu
teatrul de animaţie – către care tot curiozitatea l-a îndreptat! – a fost
revelaţia faptului că le poate folosi pe toate, „fără să am regrete că am renunţat
la un mod de expresie în favoarea altuia”. Şi acest tărâm de poveste este însă
o continuă provocare! „Tot timpul mai e ceva de căutat, te redescoperi şi pe
tine şi domeniul. (…) S-ar putea să mă sprijin în baston şi încă să mai caut!”.

Gavril Siriteanu s-a născut la Craiova,
unde a urmat cursurile Liceului de Artă, apoi a fost student la Universitatea
de Arte din Iaşi, mai târziu obţinând aici şi doctoratul. În prezent îşi
desfăşoară activitatea la Universitatea de Arte din Târgu Mureş, unde este conferenţiar,
şi se dedică scenografiei pentru teatrul de animaţie. Este sculptor de păpuşi
şi, deşi nu îi place să facă mare caz din faptul că e strănepotul marelui Constantin Brâncuşi, recunoaşte că atracția pentru
artă poate fi o moștenire genetică.

A revenit la Craiova cu prilejul
Festivalului „Puppets Occupy Street” – Masquerade Edition 2020, în cadrul
căruia a coordonat atelierul „Creatorul”, destinat profesioniştilor, şi a
prezentat expoziţia „Personaje din lumea de vis”. După mut timp, Gavril
Siriteanu a avut răgaz să redescopere oraşul copilăriei, locul din care a
pornit în căutările sale care l-au dus, în cele din urmă, către scenografie şi lumea
magică a teatrului de animaţie…

V-aţi născut la Craiova, aţi făcut Facultatea
de Arte Plastice la Iaşi, iar de câţiva ani sunteţi profesor la Târgu Mureş.
Care este, pe scurt, povestea acestui parcurs?

„Abc”-ul acela
foarte important aici mi-a fost insuflat, în Liceul de Artă din Craiova, de un
tânăr profesor. Era proaspăt, viguros, avea pofta de a lucra mai mult cu
elevii. Ne-a corectat când a trebuit… Că dup-aia, mai târziu, e mai greu! Am
plecat apoi la facultate, unde am prins perioada serioasă, cu 6 ani de studiu.
Imediat după Revoluţie, aveai libertatea să încerci şi Bucureştiul, şi Iaşiul.
Aveam dosarul depus în ambele locuri. Şi am ales Iaşi… un oraş mai liniştit,
mai curat decât capitala. Am optat pentru Arte Plastice, dar am avut perioade
în care am oscilat de la o secţie de la alta, în căutări, din dorinţa de a mai
vedea şi altă tehnică de expresie din zona aceasta. La un moment dat, chiar
eram încurcat între artele volumului, artele plastice, artele decorative…
Culmea, în momentul în care am luat contact cu teatrul am descoperit că le pot
folosi pe toate cam în aceeaşi măsură! Fără să am regrete că am renunţat la un
mod de expresie în favoarea altuia. Sub umbrela dramei putem reuni cele 7 arte
şi să le exploatăm pe toate în folosul spectacolului! Am rămas o bună perioadă
în Iaşi… vreo 15 ani. Spre finalul facultăţii am găsit un post liber de
tehnician de construcţie păpuşi-marionete. Iar în Târgu Mureş am venit cam de
10 ani.

Ştiu că nu vă place să faceţi caz de
faptul că sunteţi strănepotul lui Aurel Brâncuşi, fratele marelui Constantin Brâncuşi, şi că nici nu vă este
uşor, mai ales atunci când apare tentaţia de comparare a talentului. Fiecare
are un drum aparte, însă… cumva vă uneşte sculptura. Dvs. aţi ales să fiţi
sculptor de păpuşi! Care a fost prima întâlnire cu teatrul de animaţie şi ce
v-a determinat să îl îndrăgiţi atât?

Da, nu-i comodă
comparaţia… Iar sculptura cred că s-a păstrat aşa, ca o chimie subtilă. Deşi
în liceu era cât pe-aci să fiu exmatriculat, pentru că lipseam chiar de la
orele de modelaj. Nu-mi plăceau, din simplu motiv că mă deranja praful de lut
pe mâini. Şi am tot făcut absenţe până când profesorul mi-a spus că nu mai pot
promova şi, treaba mea, să mă duc la alt liceu. Aşa că, într-o zi, n-am avut
încotro şi am făcut toate temele, iar profesorul a fost uimit: „Cum să nu vii,
mă, la modelaj, când tu le faci atât de uşor?!”. I-am explicat motivul. Mi-a
spus că o să mă obişnuiesc…

În Iaşi am
început activitatea în domeniul teatrului. Am cunoscut un profesor asociat, din
Germania, care a venit şi a predat în facultatea noastră, celor de la Teatru,
exact tehnica de construcţie a păpuşilor. Întâmplător, o colegă m-a rugat să o
ajut şi i-am făcut o marionetă din lemn. Am fost remarcat de profesor şi chiar
m-a întrebat dacă nu m-ar tenta să merg către zona asta.

Întâlnirea cu
teatrul de animaţie a fost subtilă şi am luat-o tot ca pe o curiozitate: ia să
văd, ce e nou, ce e interesant şi aici de făcut! Uşor-uşor, am prins
înţelesurile. Iar în timp am descoperit că, de fapt, foarte mulţi oameni evită
zona asta complicată a structurărilor, în care trebuie să amesteci şi tehnic,
şi estetic, şi plasticitatea materialului, şi efectul eclerajului şi să mai ai
un pic de contact şi cu drama… Complicat, multe lucruri care trebuie puse cap
la cap! Apoi mai e relaţia unei echipe care lucrează pentru finalizarea unui
spectacol… E o continuă provocare! Tot timpul mai e ceva de căutat, te
redescoperi şi pe tine şi domeniul. Te păstrează „fresh”, în zona aceea a
tânărului studios! S-ar putea să mă sprijin în baston şi încă să mai caut!

Cum regăsiţi Craiova? Ce legături mai
păstraţi cu oraşul… poate cu lumea lui artistică?

Am reuşit să mă
mai întâlnesc cu vreo doi colegi de liceu… Fiind plecat demult, multe lucruri
îmi sunt noi aici. Greu regăsesc vechile străzi, sunt multe clădiri renovate.
Uneori am însă impresia că bucla asta în timp n-a fost şi mă simt acelaşi
tinerel care a rătăcit o stradă în drumul dintre casă şi liceu. Şi mă mai
năvălesc nostalgiile amintindu-mi că aici era aşa, dincolo, prin parc,
altfel… Cred că sunt vreo 7-8 ani de când n-am mai venit sau vizitele au fost
de câteva ore, am trecut repejor.


aflaţi pentru prima dată la Festivalul „Puppets Occupy Street”. Cum vă place
?

Ce-mi place…
că e o formă de a încuraja mişcarea tinerilor, a trupelor independente în
principal. Automat, prin reunirea lor în acelaşi loc, e un schimb de experienţă
care ar trebui să le aducă la toţi un surplus valoric. Şi e bine că se poate
întâmpla şi în ani din ăştia mai tulburi. Sper ca de-acum înainte să menţin
festivalul în programul meu… în anii trecuţi mereu s-a suprapus cu altceva.

Aţi coordonat la această ediţie, împreună cu prof. univ. dr. Oana Leahu – cu care sunteţi coleg la Universitatea de Arte din Târgu Mureş , două ateliere dedicate
profesioniştilor din teatru, cu întâlniri pe parcursul a şase zile. Cum s-a
desfăşurat atelierul dvs.?

Sincer, am vrut
să fie un fel de recapitulare a fenomenului pe care toţi l-au studiat în anii
de facultate, o reîmprospătare a vechilor informaţii. Dar şi un schimb de idei.
N-am venit cu un suport impus, ci am abordat ce a interesat pe fiecare, ce îi
este de folos. Am însoţit atelierul de o expoziţie cu elemente din mai multe
spectacole, pe care am considerat-o binevenită – ca exemplificare, dar şi ca
încurajare în căutări. Am legat-o de formele de visare, de cum îţi imginezi un
spectacol. Între cum visezi o formă şi cum o transpui diferenţa e dată de materialele
în care reuşeşti să îl aduci în forma lui de expresie cât mai aproape de ideea
originală, de forma visată. Şi am încercat să prezint câteva forme de visare,
câteva forme de expresie, cu materiale care ne bucură pe moment, pentru că se
comportă foarte bine, dar în timp îmbătrânesc foarte repede. Şi tot căutăm
rezolvări ca să putem păstra cât mai mult un spectacol, să nu trebuiască
reparate prea des elementele de uzură, cele de decor care mai cedează la
folosirea în scenă, la transport. Probleme de-astea de culise, cu care nu
obosim publicul, el vede totul frumos, relaxat!

Cu bucuria întâlnirii la Craiova
şi speranţa revenirii dvs. aici la fiecare din următoarele ediţii „Puppets
Occupy Street”, mulţumesc!


 

Etichete:

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *