PUPPETS BLITZ
Alături de companii de teatru private și
artiști independenți din ţară, „Puppets Occupy Street” – Masquerade Edition 2020 l-a
readus la Craiova pe actorul Marcel Iureș. „Am vrut
să vin neapărat şi la această ediţie. N-am lipsit de la aproape nici una. (…) Cu
totul atipică, în comparaţie cu alte festivaluri, e atmosfera, felul în care
artiştii au bucuria de a fi împreună. Cred că mulţi păpuşari vin de dragul
întâmplării!”, spune actorul.
Marcel Iureş revine, desigur, la Craiova
pentru că e oraşul său de suflet, în care a copilărit, şi Cetăţean de Onoare al
lui. Dar un loc de-aici i-a rămas drag cu asupra de
măsură: Teatrul „Colibri”. Este motivul pentru care în 2014 accepta parteneriatul
prin care Teatrul ACT din Bucureşti, pe care actorul l-a înfiinţat în
urmă cu peste 20 de ani, avea o mini-stagiune pe această scenă. Iar în
2016, împreună cu actorii păpuşari craioveni, realiza şi un spectacol:
„Furtuna” – o producţie de arta animației după textul lui William Shakespeare,
pe un scenariu și în regia lui Cristian Pepino. O experienţă care îi lipsea şi
care l-a îmbogăţit, mărturisea mai apoi.
„Puppets Occupy Street” – Masquerade Edition 2020 a fost cadrul unei noi şi plăcute discuţii cu
actorul Marcel Iureş, despre continuarea colaborării
cu Teatrul „Colibri”, festivalul despre care „se vorbeşte la superlativ” şi
care „a intrat în meniul vieţii oraşului”, despre artă şi artişti în vreme de
pandemie.
Ne revedem, iată, cu dvs. în
acelaşi context al Festivalului „Puppets Occupy Street” în care v-am mai
întâlnit şi în anii trecuţi, dar, de această dată, unul atipic totuşi – al
pandemiei. Cum ati traversat această perioadă? Cum vă păstraţi echilibrul, cum
vă igienizaţi existenţa?
Ca toată
lumea! Cu ochii mari mai ales la prieteni, rude, familie, ca să putem convieţui
toţi, împreună, cu balaurul ăsta care a fost desenat în fel şi chip… Povestea
acestei pandemii e supraîncărcată cu tot felul de poveşti, care cred că au
făcut mai mult rău chiar decât virusul! Am stat potoliţi acasă, am mai şi
plecat – pentru că nu poţi să stai atât, mori cumva pe dinăuntru. E un fel de
tensiune pe loc… asta e pe jumătate nevroză! Eu am avut noroc că am o
curticică în care pot ieşi, la Bucureşti. Dar sunt milioane de oameni care stau
în nişte blocuri, cu copii, unii cu bunici. A fost ceva infernal! Acum cred că
am depăşit ideea de coşmar… Cei care au zis că a fost binevenită o pauză au dreptate. Şi eu am recunoscut că în tot răul ăsta ne-am tras cumva
sufletul, am realizat că poţi trăi altfel – şi poate mai bine – rămânând cu
tine însuţi, cu familia. Sunt oameni care au făcut contact, după zeci de ani de
zbucium, cu propriii membri de familie, cu neamurile, cu bibliotecile.
De câţiva ani, aţi
redescoperit un nou spaţiu – Teatrul „Colibri” şi un nou teritoriu – teatrul de
păpuşi. În noiembrie se vor împlini 6 ani de
când „Colibri” a anunţat oficial parteneriatul cu Teatrul ACT din Bucureşti, căruia i-aţi pus bazele în 1998. O
colaborare, dar mai ales o experienţă care v-a îmbogăţit, îmi mărturiseaţi în
alt interviu. Vă simţiţi şi mai bogat acum?
Desigur,
s-a îmbogăţit şi relaţia mea cu Teatrul „Colibri” – şi când spun asta mă
gândesc la producţia pe textul lui Shakespeare, „Furtuna”, în regia lui Cristian
Pepino. A fost foarte nou pentru mine şi încă păstrez ecourile acelei
experienţe. Şi chiar vreau să mai fac un spectacol la Teatrul „Colibri! Am
întâlnit actori excepţionali aici, oameni care au pe faţă simpatie, deschidere,
o lumină şi care sunt descumpăniţi când aud că meseria lor e o joacă de copii. Nu
e aşa! Pentru că să joci pentru copii, să mânuieşti o păpuşă care înseamnă un
caracter, să-l defineşti mişcând-o… să joci cu marionetele – care sunt o
lume, o cu totul altă lume –, să ţii seama de relaţia între păpuşa pe care o
manevrezi tu şi tine, actorul, care trebuie să fii una cu ea… e fabulos! Am mulţumit pentru ocazia asta, pentru şansa asta! A fost, desigur,
şi faptul că, atunci când te invită cineva la el acasă să te exprimi (întâmplător, e şi casa mea – şi oraşul şi a devenit şi teatrul), trebuie
să te prezinţi la un anume nivel, foarte bun, ca să onorezi o asemenea
generozitate şi ocazie!
Aţi realizat împreună cu
actorii de-aici spectacolul „Furtuna”, de care aminteaţi mai devreme, cu
premiera la 26 noiembrie 2016. Aproape doi ani mai târziu, în 2018, vă
exprimaţi, din nou, dorința de a face parte din distribuția unui spectacol cu
păpuși și marionete și a le mânui chiar dvs. Nu s-a mai materializat un astfel
de proiect… De ce?
E o
chestiune de sincronizare… Eu am un program cu Teatrul ACT, cu nişte turnee, cu
o relaţie foarte frumoasă cu Banca Raiffeisen, sponsorul nostru principal de 12
ani. Din 2018 încoace eu am jucat mult, foarte mult… Pentru că noi, dacă nu
jucăm, nu mâncăm, ca toţi artiştii independenţi! Ne-am aşteptat unii pe
ceilalţi şi acum am reuşit să ne sincronizăm. Cred că în primăvara anului
viitor o să începem un spectacol – nu zic ce, dar va fi frumos! Poate sunt
Povestitorul, poate mânuiesc şi eu o păpuşă, două… voi vedea. Nu marionete…
sunt total misterioase, o artă în sine sunt! Nu bat aşa departe!
Să sperăm la o redeschidere, în curând, a mini-stagiunii
Teatrului ACT la Craiova?
Pare viabilă ideea, pentru că
sala Teatrului „Colibri” are multe locuri. Înjumătăţite, pentru a se păstra
distanţa, cum sunt regulile acum, înseamnă ceva. Deci, e posibil, dar mai spre
octombrie-noiembrie. La ACT încă nu putem deschide, pentru că e prea mic
spaţiul – 110 locuri – şi nu vom putea răspândi 50 de oameni în sală respectând
toate măsurile de distanţare. Actorii vor, s-au săturat de tate scălămbăielile
pe internet. Dar o să mai aşteptăm…
Am fost şi încă mai suntem,
într-adevăr, într-o etapă online a spectacolelor, a întalnirilor, dialogurilor,
evenimentelor de tot felul. Cum le gustaţi? Sunt o alternativă?
La
artă, nu, în nici un caz! Nici măcar surogat. E ceva care face rău. Opera
video, oricât ar fi ea de bine făcută, chiar şi cea foarte bine făcută, nu
depăşeşte valoarea de document al unui eveniment viu teatral. N-are cum. E o
consemnare la care te uiţi. Poziţia ta, ca spectator, e de cetăţean liber. În
clipa în care intri într-o sală, ai şi nişte obligaţii – eşti invitat, iei
seama la lucrul acesta, arăţi într-un fel, te concentrezi într-un anume fel,
faci baie într-un flux de energie cu atâţia alţi oameni. E cu totul altceva.
Acasă, în pijama, cu o ţigară în mână, poate mai vorbind la telefon cu cineva,
eşti un trecător. Teatrul de pe vremuri era gândit ca un spectacol de
televiziune. Ajunsese să fie o specie în sine de artă. Dar era gândită aşa. Era
montat într-un anume fel, teatrul era viu cât se putea, fiind filmat cu ştiinţă
– slujind şi acţiunea, şi personajele. Atunci era limpede. Dar acum… Teatrul
viu, de fapt, e imposibil de imitat sau salvat.
Până să reveniţi la Craiova, cu ACT sau într-o nouă producţie a Teatrului
„Colibri”, vă bucuraţi de Festivalul „Puppets Occupy Street”. Cum apreciaţi acest eveniment?
Pot
să vă spun ce efect are asupra oraşului şi a întregii comunităţi de păpuşari
din România: se vorbeşte la superlativ de el! A intrat în meniul vieţii
oraşului. Mai mult de-atât ce să vrei? Mie îmi pare rău că nu pot să mă exprim şi
eu aici decât aşa, mai… mascat! Am vrut să vin neapărat şi la această ediţie, n-am
lipsit de la aproape nici una. Bine, eu sunt legat şi de oraş: aici am crescut,
aici am făcut şcoala, aici m-am îndrăgostit prima oară… sunt multe. Cu totul
atipică, în comparaţie cu alte festivaluri, e atmosfera, felul în care artiştii
au bucuria de a fi împreună. Cred că mulţi păpuşari vin de dragul întâmplării!
Adriana Teodorescu (n.r. – managerul Teatrului „Colibri”) este o gazdă splendidă, are prieteni, o ajută toată lumea,
ceea ce este extraordinar într-o vreme în care înstrăinarea e în ceai, în
cafea, în mâncare!
Sunteti sceptic cu privire
la felul în care teatrul va fi prezentat de-acum înainte, la modul în
care se va schimba relaţia actor-public?
Nu
cred că se va schimba, a fost o sperietură! Au fost lucruri mult mai grave de-a
lungul istoriei şi teatrul n-a dispărut, publicul n-a întors patele teatrului –
de orice nivel, din orice ţară, din orice epocă, pe orice temă. Relaţia asta e
simbiotică, e ca respiratul. N-am nici o teamă din punctul ăsta de vedere.
Problema la noi – deşi cred că în toată Europa – e că oamenii au căzut de acord
(ceea ce pentru mine e halucinant!) să facă lucruri derizorii într-o epocă
tragică, de pericol. Actorul are o înălţime. Dar probabil mai uită, din cauza
tensiunii, a dorinţei de a fi în continuare în atenţia publicului, de a
confirma nişte aşteptări, de a urca pe o scară în teatru… Toate astea au un
preţ însă. Trebuie să te reţii un pic, trebuie să aştepţi, să te concentrezi.
Nu poţi să te exprimi mereu şi mereu. Revenind la online, au fost nişte
situaţii teribil de neadecvate, nepotrivire totală! Internetul nu are legătură
cu viaţa, e un hăţiş care nu e capabil să ne livreze emoţii… n-are cum!
Mulţumesc pentru bucuria
întrevederii şi a acestui dialog! Festivalul „Puppets Occupy Street” va fi
onorat mereu să vă aibă invitat!
