Dana Bonţidean şi „AnimaArt” (Cluj-Napoca): „Teatrul de păpuşi înseamnă emoţie”

 PUPPETS BLITZ

Pentru câteva zile, au lăsat
Clujul în urmă – deşi foarte mulţi copii îi aşteaptă şi acolo să redeschidă
stagiunea! – şi au venit la Craiova, pentru a participa la Festivalul „Puppets
Occupy Street”. Bineînţeles, nu singuri, ci împreună cu „Scufiţa Roşie” şi
„Pinocchio”! Sunt actorii Asociaţiei „AnimaArt”, pe care îi mai puteţi vedea doar
în această seară – de la orele 19.00 şi 21.00, în Parcul „Nicolae Romanescu”. Două
spectacole interactive şi pline de umor, regizate de Dana Bonţidean, care, de 8
ani, este şi sufletul „AnimaArt”.

Mare iubitoare a artei
animaţiei, aflată timp de aproape 30 de ani pe scena Teatrului de Păpuşi „Puck”
din Cluj-Napoca, Dana Bonţidean îşi face meseria cu o mare credinţă: în puterea
emoţiei. E „secretul” care, la fiecare din sutele de reprezentaţii „AnimaArt” de
până acum, a deschis inimile copiilor şi adulţilor, deopotrivă, şi i-a făcut să
revină pentru alte şi alte poveşti. „Pentru mine, teatrul înseamnă emoţie.
Sunt foarte mulţi azi care fac spectacole, dar sunt foarte puţini care fac
teatru…”, consideră artistul păpuşar clujean.

La festivalul de la Craiova,
„AnimaArt” vine pentru a doua oară; prima dată, în 2018, ne-a dat întâlnire cu
„Muzicanţii din Bremen” şi „Cenuşăreasa”. «Îi felicit din toată inima pe cei de
la Teatrul „Colibri” – e o echipă extraordinară! – pentru faptul că au reuşit
să facă această ediţie de festival! Bucuria noastră de a reîncepe munca a fost
înzecită!”, spune Dana Bonţidean.

 


Sunteţi o mare iubitoare a
teatrului de păpuşi şi o profesionistă – licenţiată în Artă Teatrală (specializarea
Actorie) la Universitatea clujeană „Babeș-Bolyai”, cu o activitate de aproape 30
de ani pe scena Teatrului de Păpuşi „Puck”, actor-fondator al Asociaţiei
„AnimaArt”. Cum a fost întâlnirea dvs. cu această artă fascinantă?

Nu
am visat niciodată că o să fiu actriţă, ci… s-a întâmplat. În anul 1990 am
făcut nişte cursuri la Teatrul de Păpuşi „Puck”, în urma cărora am susţinut un concurs
pentru un post. Nu aveam nici o pregătire, am urmat facultatea abia după 4 ani,
ca angajată a teatrului. Am absolvit la clasa profesorului Marius Bodochi, în
2001. Dar în teatru am avut parte de actori consacraţi de la care am învăţat
foarte mult. Le-aş numi pe Kovacs Ildiko, Mimi Mierluţ şi, nu în ultimul rând, pe
Mona Chirilă, care a fost şi directoarea mea. După ce ea a plecat dintre noi,
am plecat şi eu din teatru. Dar „Puck” m-a format. Fiind un actor foarte
conştiincios şi talentat, am avut parte de roluri mari. În teatrul de păpuşi e
o mare problemă – partiturile sunt foarte mici, nu apuci să te încălzeşti pe scenă
că se termină spectacolul!

 


„Compar teatrul de păpuşi cu
copilul care se joacă. Copiii când se joacă o fac foarte serios şi sunt foarte
concentraţi. Aşa îmi place mie să cred că fac teatru”.

 


Vă regăsiţi în ochii
copiilor pentru care jucaţi? Aţi mai păstrat ceva din copila care aţi fost? Se
mai potrivesc jocurile copilărei dvs. cu cele de acum?

Da
şi nu… Dar în toţi anii aceştia mi-am păstrat ludicul. Eu cred în această
artă a mânuirii păpuşii. Cred că teatrul de păpuşi îi mai interesează pe cei
mici dacă îl faci cu credinţă. Cred în emoţie. Pentru mine, teatrul de păpuşi
înseamnă emoţie. Sunt foarte mulţi care fac spectacole, dar sunt foarte puţini
care fac teatru. Cel puţin în teatrul independent… Compar teatrul de păpuşi
cu copilul care se joacă. Copiii când se joacă o fac foarte serios şi sunt
foarte concentraţi. Aşa îmi place mie să cred că fac teatru. Nu mi-am pierdut
ludicul… Totodată, sunt foarte disciplinată şi riguroasă la scenă – şi cu mine
însămi, şi cu colegii mei, care sunt copia mea. Îi am lângă mine pe Leonard
Viziteu şi Eniko Takacs – ei sunt cei care cred în mine şi în această artă, ei
sunt baza mea. Şi mai am alţi câţiva colaboratori.

De ce aţi simţit nevoia să
puneţi bazele „AnimaArt”? Şi care i-a fost parcursul în promovarea artei
animaţiei?

În
urmă cu 10 ani, am dramatizat o poveste, „Cei trei puceluşi”, şi am realizat spectacolul
– unul interactiv, cu foarte mult umor, dinamic. Am început să îl joc când
aveam timp, pentru că eram în continuare angajata Teatrului „Puck”. Apoi am făcut
a doua dramatizare, la „Pinocchio”, şi am văzut că, la fel, e foarte bine
primit spectacolul. Apoi a treia, la „Scufiţa Roşie”. Toate sunt adaptări pentru
doi actori. Apoi… mi s-a spus că fac concurenţă neloială teatrului în care
lucrez. Şi a trebuit să aleg: ori rămân, ori îmi continui drumul singură. Nu
mi-am dorit să plec din teatru, dar am zis că, dacă am investit în aceste spectacole
şi sunt atât de bine primite de public, e păcat să mă opresc. Nu îmi pare rău
că am plecat de-acolo, chiar dacă am lăsat în urma mea roluri frumoase. Mi-am
continuat drumul meu, cu paşi foarte mici, am avut răbdare… Am înfiinţat Asociaţia
„AnimaArt” în urmă cu 8 ani. Am mărit echipa, apoi am deschis stagiuni cu
publicul larg, la cele două cinema-uri din Cluj, „Dacia” şi „Mărăşti”, cu sprijinul
Primăriei, cu care am încheiat un protocol de colaborare. Acolo au loc spectacole
cu publicul larg duminica, dar în cursul săptămânii jucam, înainte de pandemie,
zi de zi. 387 de reprezentaţii am avut în stagiunea trecută. Nu suntem un
teatru de proiecte, ci ne autofinanţăm, iar din vânzarea biletelor am reuşit în
fiecare an să realizăm câte o premieră.

 


«„Pinocchio” a făcut senzaţie
aici! La reprezentaţia din faţa Teatrului „Colibri”, de-acum două seri, a fost
un public cum n-am mai avut niciodată! Şi e un spectacol pe care îl joc de 9
ani! Dar copiii atât au fost de prezenţi că abia am reuşit să-i potolesc!».

 


Aveţi în repertoriul unele
dintre cele mai cunoscute poveşti ale copilăriei, istorisite în lumea întreagă:
„Muzicanţii din Bremen”, „Crăiasa Zăpezii”, „Cei trei puceluşi”, „Pinocchio”,
„Scufiţa Roşie”, „Degeţica”, „Jack şi vrejul de fasole”. Ce vă inspiră în
alegerea lor? Şi cum reuşiţi să păstraţi originalitatea? Pare destul de greu de
atins, pentru că există, în timp, sute de montări ale acestor titluri…

Nu
le aleg eu, ele mă aleg pe mine! Vă dau un exemplu: pur şi simplu, de doi ani,
în capul meu, din când în când, apare Păcală. Şi în această pandemie am dramatizat
„Păcală”. Aşa se întâmplă cu toate spectacolele: cel puţin un an e fiecare în
mintea mea, după care încep să scriu. Durează mult până scriu – nu fac textul
în două-trei zile, îmi ia câteva luni. „Anotimpurile” e spectacolul sufletului
meu, cum îmi place să îl numesc; trecerea timpului e tema… e foarte sensibil.
Toate spectacolele au un mesaj, transmit ceva. Pentru că îmi doresc să reziste
în timp şi să fie vizionate de cât mai mulţi copii.

Teatrul
de păpuşi înseamnă şi miraj. Sunt foarte importante muzica, interpretarea,
partea de mânuire, timbrul vocii. Şi foarte important pentru mine e cuvântul,
ceea ce se rosteşte pe scenă. Copiii sunt un public foarte generos dacă ştii să
îi aduci cu tine în poveste. Iar eu nu „bifez” niciodată spectacolele. Publicul
mie mi-a adus alt public, eu aşa am supravieţuit. Tot timpul le spun actorilor:
trebuie să fim foarte buni, pentru că publicul trebuie să se reîntoarcă la noi
şi duminica următoare, şi cealaltă, şi cealaltă…

Veselia cred că este cel mai
straşnic medicament în această perioadă, iar „Pinocchio” şi „Scufiţa Roşie”
l-au „administrat” cu succes la Craiova. Cum vă place atmosfera de la festival,
cum a fost reîntâlnirea cu publicul?

„Pinocchio” a făcut senzaţie aici! La
reprezentaţia din faţa Teatrului „Colibri”, de-acum două seri, a fost un public
cum n-am mai avut niciodată! Şi e un spectacol pe care îl joc de 9 ani! Dar
copiii atât au fost de prezenţi că abia am reuşit să-i potolesc! Îi felicit din
toată inima pe cei de la Teatrul „Colibri” – e o echipă extraordinară! – pentru
faptul că au reuşit să facă această ediţie de festival. Bucuria noastră de a
reîncepe munca a fost înzecită! N-am mai jucat din martie, mi-a fost teamă…
n-am vrut să am probleme şi nici să creez cuiva probleme. Însă o pauză mi-a
prins bine… Nu am făcut teatru online, consider că pot să îl facă doar cei
care au mijloacele necesare. Dar am văzut spectacole online… unele mi-au
plăcut, altele nu. Toată lumea cred că a fost foarte încântată de faptul că se
află aici, la Craiova, şi de reîntâlnirea cu publicul.

 


„Pe mine nu mă deranjează
distanţarea aceasta fizică, pentru că, dacă ai ce să transmiţi, o poţi face şi
dacă spectatorii sunt mai departe de tine. Dar am emoţii în ceea ce priveşte
publicul”.

 


Încercarea aceasta prin care
trecem, pandemia, credeţi că poate avea şi urmări pozitive? Şi, trăgând linie
dialogului nostru, viitorul arată bine sau rău?

Eu
vreau să cred că o să fie bine… Eu cred că oamenilor buni li se întâmplă
lucruri bune. Un lucru bun e că am avut perioada asta să ne gândim mai mult la
noi. Eu am retrăit emoţii din trecut şi asta m-a ţinut pe linia de plutire,
m-am gândit la câte lucruri frumoase am realizat. Pentru că, în caruselul care
se porneşte la începutul unei stagiuni, nu ai timp să te gândeşti. Aproape că
uneori nu poţi să te bucuri de succesul tău din cauză că eşti prea obosit.

Însă
pentru anul acesta nu sunt foarte optimistă. Pentru că depindem de public. Şi
aici e problema: cum supravieţuim noi, independenţii, din punct de vedere
financiar. Sălile în care „AnimaArt” joacă au 200 de locuri, dar sunt colegi
care au propriile săli, unde au investit, şi deja aveau un număr mic de locuri.
Acum devine şi mai mic! Iar artiştii independenţi trăiesc din spectacolele
acelea pe care le joacă zilnic! Probabil vor rămâne să facă asta cei care au
idei, care şi-au câştigat un public al lor. Pe mine nu mă deranjează
distanţarea aceasta fizică, pentru că, dacă ai ce să transmiţi, o poţi face şi
dacă spectatorii sunt mai departe de tine. Dar am emoţii în ceea ce priveşte
publicul. Noi deschidem stagiunea mâine-seară la Cluj, în parcul central, şi
rămâne de văzut câţi o să participe… O să fie greu pentru artiştii
independenţi, dar trebuie să sperăm că o să fie şi bine!

 

Când şi unde vă întâlniţi cu
Asociaţia „AnimaArt”:

„Scufița Roșie”

25
august, ora 18:00 – Piața „Mihai Viteazu”

26
august, ora 18:00 – Piața „William Shakespeare”

27
august, ora 19:00 – Teatrul „Colibri”, esplanadă

29
august, ora 19:00 – Parcul „Nicolae Romanescu”

O adaptare inedită a textului
și o punere în scenă originală prin diferențele de stil în crearea acțiunii
personajelor, susținută de o scenografie ingenioasă. De ce o altfel de Scufiță?
Pentru că este nevoie întotdeauna de ceva nou! Pentru că tipul de atenție și
reacțiile firești ale copiilor s-au modificat, iar teatrul de păpuși trebuie să
răspundă prin spectacole care să le capteze interesul și să provoace râsul.
Râsul înseamnă sănătate!

 

„Pinocchio”

25
august, ora 20:00 – Piața „Mihai Viteazu”

26
august, ora 20:00 – Piața „William Shakespeare”

27
august, ora 21:00 – Teatrul „Colibri”, esplanadă

29
august, ora 21:00 – Parcul „Nicolae Romanescu”

Pinocchio reprezintă simbolul
copilului dispus permanent la joacă, cu sufletul curat, care caută să înțeleagă
gândurile și sentimentele celor mari. El explorează cu fragilitatea specifică
vârstei, dar și cu ingeniozitate lumea dominată de minciună, egoism și
indiferență. Copiii se identifică cu acest personaj, uneori îl apostrofează,
alteori îl consolează și îl îmbrățișează.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.